Nu mai știu exact unde am citit prima oară despre fuga de sine, e un concept destul de vag, și nu mi s-a părut foarte important în contextul în care eram (și sunt) la o vârstă la care e puțin penibil să spui cu încredere că ai un sine de care merită să fugi. Aveam alte lucruri mai bune de făcut. Trebuia să-mi iau bacul, să intru la facultate, să citesc ca să nu mă fac de rușine la seminar, să lucrez, să merg la expozitii, concerte și petreceri. Pe scurt, eram prea ocupată să pun cărămidă peste cărămidă ca să mă gândesc prea mult unde merg și de unde am plecat.
Bunica ar zice că am pus carul înaintea boilor. Poate că da; cert este că am ajuns cu el de la Brașov până la Moscova, și de bine de rău încă mai ține, în ciuda unui ocol de patru ani, care m-a dus prin Londra, Paris și Berlin.
Înainte să plec, obișnuiam să mă uit cu mama la emisiunea aia a lui Pleșu și Liiceanu și îl ascultam pe Guran la radio în drum spre școală. Am fost cam singura din clasă care a citit Enigma Otiliei din plăcere; tata, bucuros, mi l-a lăudat pe Cărtărescu, dar nu știu pe ce am pus mâna, era prea abject pentru gustul meu și am abandonat repede. Îmi plăceau Subcarpați, însă nu eram foarte convinsă de Vamă, deși m-am distrat singura dată când am fost, și nu m-am sfiit niciodată să dansez când se punea Salam la majorate.
În rest, eram o pânză albă. Citisem toată bibliografia lui Jane Austen și Agatha Christie ca să învăț mai bine engleza, văzusem toate episoadele Midsomer Murders și știam să gătesc bine, astfel încât lucrurile s-au aranjat destul de bine când m-am mutat în Anglia pentru facultate. Am purtat de multe ori aceleași conversații (adesea în fața unui episod din Love Island sau The Great British Bakeoff), cu oameni care mi-au devenit prieteni sau care au rămas străini, despre cum pronunț R-ul în germană sau cât de mult seamănă româna cu franceza. Făceam studii europene și de obicei ne dădeam cu părerea despre Brexit și Trump; Iohannis și Dragnea nu figurau decât tangențial, deși am participat la protestele din 2017 și am votat de fiecare dată.
Mă rog, sau așa am insistat, cel puțin până când a venit mama în vizită în anul trei, când locuiam în chirie cu niște prietene. Una dintre ele, o nemțoaică, se apucase cu un an înainte să studieze farsi, pentru că tatăl ei era iranian. De fiecare dată când mergea acasă venea cu o pungă de fistic adusă din Iran și insista că e mai bun decât cel pe care îl găsești în Europa, se dădea cu parfum de trandafiri și toată ziua stătea pe balcon și citea Rumi în loc să își scrie eseurile. Mi se părea un comportament indulgent, pe care îl priveam cu un amestec de îngăduință și superioritate, mândră că nu m-am lăsat afectată de astfel de chestiuni mărunte precum identitatea. Eu nu aveam nevoie să mă agăț de astfel de simboluri superficiale, ignorând complet faptul că m-aș fi ținut și cu dinții dacă aș fi știut de ce. Cel puțin așa îmi explic lucrurile acum. Atunci am fost doar iritată când fetele mi-au spus că am același strănut ca mama, că avem același umor și că suntem amândouă la fel de pasiv agresive. Mama e copil al revoluției, fan Cioloș, Cohen și Pamuk. Nu am avut niciodată sentimente foarte puternice vis-a-vis de niciunul dintre ei, în schimb cu mama nu am nimic în comun.
În engleză am accent american, și în general clienții din barurile și restaurantele în care am lucrat porneau de la premisa că eram din SUA, dacă nu din Irlanda; de multe ori mi s-a spus că am față de portugheză. Puneam la bătaie sticle de vin și pahare de bere pentru că niciodată nu ar fi ghicit nimeni de unde sunt. În mod previzibil, nu mi-am dorit niciodată să fiu româncă până când mi s-a spus că nu sunt. M-am apucat de rusă și de un masterat la Moscova. Cu scrisul în alfabetul chirilic a fost mai greu, dar altfel e ca și cum aș fi înapoi în ora de română, învățând despre ad-stratul slavic. Am înlocuit furculisioanele cu arhaisme. Am descoperit că Moldovenii vorbesc română cu accent rusesc. Iar în loc de AirMax albi port acum niște cizme înalte, cu toc, și mă duc la manichiură o dată pe lună, pentru că așa face toată lumea aici. Și mi-am luat bilete la St. Petersburg de 1 Decembrie, ca să merg să văd expoziția lui Adrian Ghenie de la Ermitaj, despre care sper să fie suzeta de care m-am dezvățat abia la cinci ani, pe care să o apuc și să o strâng cu dinții și să nu îi mai dau drumul niciodată.
Bunica ar zice că am pus carul înaintea boilor. Poate că da; cert este că am ajuns cu el de la Brașov până la Moscova, și de bine de rău încă mai ține, în ciuda unui ocol de patru ani, care m-a dus prin Londra, Paris și Berlin.
Înainte să plec, obișnuiam să mă uit cu mama la emisiunea aia a lui Pleșu și Liiceanu și îl ascultam pe Guran la radio în drum spre școală. Am fost cam singura din clasă care a citit Enigma Otiliei din plăcere; tata, bucuros, mi l-a lăudat pe Cărtărescu, dar nu știu pe ce am pus mâna, era prea abject pentru gustul meu și am abandonat repede. Îmi plăceau Subcarpați, însă nu eram foarte convinsă de Vamă, deși m-am distrat singura dată când am fost, și nu m-am sfiit niciodată să dansez când se punea Salam la majorate.
În rest, eram o pânză albă. Citisem toată bibliografia lui Jane Austen și Agatha Christie ca să învăț mai bine engleza, văzusem toate episoadele Midsomer Murders și știam să gătesc bine, astfel încât lucrurile s-au aranjat destul de bine când m-am mutat în Anglia pentru facultate. Am purtat de multe ori aceleași conversații (adesea în fața unui episod din Love Island sau The Great British Bakeoff), cu oameni care mi-au devenit prieteni sau care au rămas străini, despre cum pronunț R-ul în germană sau cât de mult seamănă româna cu franceza. Făceam studii europene și de obicei ne dădeam cu părerea despre Brexit și Trump; Iohannis și Dragnea nu figurau decât tangențial, deși am participat la protestele din 2017 și am votat de fiecare dată.
Eram la Paris, într-un program Erasmus. Când am ajuns acolo, m-am împrietenit cu o tipă din Tasmania, căreia îi spuneam tot timpul glume despre diferențele dintre scoțieni și englezi, sau dintre londonezii din vest și sud-est. Locuiam lângă Place Stalingrad și ascultam Nekfeu, ca să îmi exersez franceza. Din același motiv citeam și Paulette, unde am aflat de Laura Marling, iar în primăvară am luat un BlablaCar până la Bruxelles și pe drum mi-a pus Romeo Elvis. Înainte să mă întorc la Londra, am trecut puțin pe la Berlin ca să fac un stagiu. Pe Romeo l-am păstrat, dar în loc de Semper Femina a lui Marling stăteam pe malul Spreeului și ascultam Besser als Sex, tot în spirit didactic.
N-aș putea spune unde s-a rupt firul, când am început să zic „face sens” în loc de „are sens” și să nu mai duc lipsa borșului în ciorbă, în principiu pentru că singurul lucru pe care l-am susținut întotdeauna sus și tare a fost faptul că nu sunt atașată de nimic. Mă închipuiam cetățean European cu E mare, cu o politică de stânga și preocupări ecologice - ce scria pe pașaport era de importanță secundară.
Mă rog, sau așa am insistat, cel puțin până când a venit mama în vizită în anul trei, când locuiam în chirie cu niște prietene. Una dintre ele, o nemțoaică, se apucase cu un an înainte să studieze farsi, pentru că tatăl ei era iranian. De fiecare dată când mergea acasă venea cu o pungă de fistic adusă din Iran și insista că e mai bun decât cel pe care îl găsești în Europa, se dădea cu parfum de trandafiri și toată ziua stătea pe balcon și citea Rumi în loc să își scrie eseurile. Mi se părea un comportament indulgent, pe care îl priveam cu un amestec de îngăduință și superioritate, mândră că nu m-am lăsat afectată de astfel de chestiuni mărunte precum identitatea. Eu nu aveam nevoie să mă agăț de astfel de simboluri superficiale, ignorând complet faptul că m-aș fi ținut și cu dinții dacă aș fi știut de ce. Cel puțin așa îmi explic lucrurile acum. Atunci am fost doar iritată când fetele mi-au spus că am același strănut ca mama, că avem același umor și că suntem amândouă la fel de pasiv agresive. Mama e copil al revoluției, fan Cioloș, Cohen și Pamuk. Nu am avut niciodată sentimente foarte puternice vis-a-vis de niciunul dintre ei, în schimb cu mama nu am nimic în comun.
În engleză am accent american, și în general clienții din barurile și restaurantele în care am lucrat porneau de la premisa că eram din SUA, dacă nu din Irlanda; de multe ori mi s-a spus că am față de portugheză. Puneam la bătaie sticle de vin și pahare de bere pentru că niciodată nu ar fi ghicit nimeni de unde sunt. În mod previzibil, nu mi-am dorit niciodată să fiu româncă până când mi s-a spus că nu sunt. M-am apucat de rusă și de un masterat la Moscova. Cu scrisul în alfabetul chirilic a fost mai greu, dar altfel e ca și cum aș fi înapoi în ora de română, învățând despre ad-stratul slavic. Am înlocuit furculisioanele cu arhaisme. Am descoperit că Moldovenii vorbesc română cu accent rusesc. Iar în loc de AirMax albi port acum niște cizme înalte, cu toc, și mă duc la manichiură o dată pe lună, pentru că așa face toată lumea aici. Și mi-am luat bilete la St. Petersburg de 1 Decembrie, ca să merg să văd expoziția lui Adrian Ghenie de la Ermitaj, despre care sper să fie suzeta de care m-am dezvățat abia la cinci ani, pe care să o apuc și să o strâng cu dinții și să nu îi mai dau drumul niciodată.
